Dinu Săraru ne vede

De când l-am pierdut pe tata şi, mai ales, de când a trebuit să mă prefac că accept această pierdere, n-am crezut că mă mai aşteptă mari suferinţe în viaţă. Mi se părea imposibil ca inima mea să mai poată plânge şi după alţii, prea mulţi, după ce a plâns după el, cel mai iubit şi important dintre toţi cei care au intrat, într-un rol sau altul, în viaţa mea. După ce l-am pierdut pe tata, am început să mă uit altfel la cei din jur, să îi privesc cu ochi de om singur, să înţeleg, mai clar decât mă aşteptam, ce fac, ce spun, ce sunt, de fapt.

După ce l-am pierdut pe tata, în dimineaţa în care am aflat că nu mai e nimic de făcut, au început să vină oameni în casa noastră din Dionisie Lupu. Brusc, nu mai era casa cuiva, locuinţa cuiva, devenise o casă deschisă, toţi intrau şi ieşeau, era mişcare permanentă aici, de parcă nu de despărţire era vorba, ci de regăsire.

Primul om care a intrat în casa noastră, pe 5…